Preluare din Monitorul  de Suceava 16.11.2026

Vasile Aioanei

Istoria nu este un trecut prăfuit, ci viața unui popor

În impresionanta Sală de festivități a Palatului Dornelor din Vatra Dornei, sâmbătă, 14 noiembrie 2026, s-a desfășurat un simpozion științific de înaltă ținută, organizat de Asociația „Pro Civis Dorna”, condusă de președintele său fondator, Aurelian Cocoreanu.
Evenimentul a avut și o semnificație aniversară aparte, marcând împlinirea a zece ani de la înființarea asociației, iar tema aleasă, „Cum se poate scrie și învăța istoria”, a adus în fața publicului o personalitate de prim rang a culturii românești: academicianul Ioan-Aurel Pop, invitatul special al manifestării.
La masa prezidiului, alături de profesorul Aurelian Cocoreanu, care și-a asumat rolul de moderator al conferinței, s-au aflat profesorii Daniel Hrenciuc, inspector școlar în cadrul Inspectoratului Școlar Județean Suceava, Daniel Lazăr, profesor universitar la Facultatea de Istorie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, precum și profesorii universitari Virgiliu Târău și Ionuț Costea, de la Facultatean de Istorie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.
În cuvântul de bun venit, primarul municipiului, Marius Rîpan, a dat asigurări că instituția pe care o conduce a fost și va rămâne un susținător al manifestărilor culturale desfășurate în urbe, exprimânduși totodată dorința ca, prin eforturi susținute, Vatra Dornei să-și redobândească strălucirea de odinioară și statutul de „Perlă a Bucovinei”.
Deschiderea propriu-zisă a conferinței a fost precedată de intervențiile profesorilor care l-au însoțit pe academicianul Ioan-Aurel Pop, invitați cărora președintele Asociației „Pro Civis Dorna” le-a oferit, pe rând, cuvântul. Alocuțiunile acestora au conturat atât personalitatea și activitatea prodigioasă a profesorului Aurelian Cocoreanu, în fruntea asociației civice pe care a întemeiat-o și o conduce, cât și prestigiul academic și contribuția remarcabilă a istoricului Ioan-Aurel Pop la cercetarea și promovarea istoriei naționale.
Au fost evocate proiectele derulate de asociație, contribuția profesorului Cocoreanu, de-a lungul anilor, la formarea mai multor generații de elevi, precum și legătura sa profundă cu această zonă și cu orașul Dornelor, de care se simte puternic legat, aspecte subliniate de Daniel Hrenciuc. La rândul său, Virgiliu Târău a evidențiat felul în care activitatea acestuia contribuie la reînvierea spiritului Dornelor, în timp ce Ionuț Costea a remarcat prestigiul și demnitatea cu care profesorul Cocoreanu reprezintă breasla istoricilor.
O parte consistentă a intervențiilor a fost consacrată personalității academicianului Ioan-Aurel Pop, erudit istoric și reputat editor de documente medievale, pentru care Evul Mediu reprezintă un domeniu de cercetare privilegiat. Au fost evidențiate rigoarea demersului său
științific, temeinicia judecăților istorice, fundamentate pe cercetarea izvoarelor primare, pe studii monografice și lucrări de sinteză, toate contribuind la consacrarea sa în viața științifică românească și internațională. Totodată, a fost subliniat militantismul său intelectual
în apărarea și cultivarea conștiinței istorice, cu importante valențe civice, precum și preocuparea constantă de a determina societatea contemporană să reflecteze asupra propriului trecut. Aspecte subliniate în principal de Ionuţ Costea şi Daniel Hrenciuc.
În debutul captivantului său discurs, academicianul Ioan-Aurel Pop, după ce a adresat publicului prezent salutul său deosebit de respectuos, a ținut să amintească faptul că Academia Română, pe care a condus-o până în urmă cu câțiva ani, are la Vatra Dornei un institut de montanologie, o instituție cu un profil unic în peisajul academic european, înființată cu fonduri europene și condusă de președintele său de onoare, Radu Rey.
Intrând în tema conferinței, academicianul a remarcat, cu o undă de regret, că, în societatea de astăzi, nu doar în rândul tinerei generații, istoria a ajuns să fie privită drept „un trecut prăfuit”, o preocupare care ne consumă timpul și la care am putea, eventual, să renunțăm. Una dintre cauzele acestei atitudini este, în opinia sa, diminuarea respectului acordat profesorilor, cei care, odinioară, erau considerați apostoli laici, alături de preoți, apostolii clerici. În acest context introductiv, a evocat și vechile legături dintre Bucovina și Transilvania, consolidate încă din vremea stăpânirii habsburgice. Un exemplu grăitor l-a constituit destinul lui Ciprian Porumbescu, care, prin manifestările sale de spirit național, a stârnit nemulțumirea autorităților vremii și a fost trimis la Școalele Române din Brașov, actualul Colegiu Național „Andrei Șaguna”. Acolo a compus celebra operetă „Crai Nou”, iar memoria sa este cinstită și astăzi prin bustul ridicat în incinta liceului.
Ajungând la esența temei propuse, Ioan-Aurel Pop a formulat un adevăr pe cât de simplu, pe atât de profund: nu putem trăi ca oameni în afara istoriei și trebuie să ne asumăm trecutul ca pe un dat fundamental al existenței noastre. Pentru că istoria însăși este viață – viața oamenilor de altădată. A disprețui istoria înseamnă, în fond, a disprețui viața celor care ne-au precedat, experiențele, suferințele, împlinirile și aspirațiile lor. Dincolo de cele cinci simțuri cu care percepem lumea, a subliniat academicianul, avem nevoie și de un simț al istoriei, care presupune, înainte de toate, înțelegerea timpului și a spațiului. Din această perspectivă, o mare greșeală a învățământului de astăzi este predarea istoriei fără reperele sale fundamentale: timpul și spațiul, fără așezarea evenimentelor pe o axă cronologică și fără raportarea lor la hartă. Istoria nu poate fi înțeleasă pe deplin dacă nu știm când și unde s-au petrecut faptele pe care le studiem.
Un alt aspect deosebit de interesant al prelegerii a vizat relația noastră cu trecutul. Singurul lucru cert este că acesta nu mai poate fi schimbat, a explicat vorbitorul. Și totuși, paradoxal, nu-l putem cunoaște niciodată în totalitate, în forma în care s-a desfășurat, deoarece mărturiile celor care au consemnat evenimentele istorice poartă, inevitabil, amprenta subiectivității. Mai mult, fiecare generație tinde să-și reinterpreteze trecutul prin propria sensibilitate și prin valorile timpului în care trăiește. De aceea, pentru istoricul care își propune să scrie în spiritul adevărului, sunt indispensabile rigoarea, răbdarea și o muncă neîntreruptă de cercetare, desfășurată în arhive, biblioteci și pe șantiere arheologice. Adevărul istoric nu se construiește din impresii sau presupuneri, ci se caută prin confruntarea izvoarelor și verificarea documentelor.
Continuându-și demonstrația, academicianul a adus în discuție și delimitarea epocilor istorice, arătând că începuturile epocii moderne coboară mult mai adânc în timp decât se considera îndeobște. În cazul spațiului românesc, această trecere poate fi plasată în jurul anului 1600, în vremea lui Mihai Viteazul. Pentru Ungaria, reperul este, în mod surprinzător, înfrângerea de la Mohács din 1526, apreciere împărtășită chiar de istoricii maghiari, în timp ce, pentru Grecia, momentul de referință îl constituie căderea Constantinopolului, în 1453.
De o sensibilitate aparte s-a bucurat expunerea referitoare la creștinarea poporului român, înfăptuită în limba latină, fapt susținut, între altele, de numeroasele cuvinte de origine latină din vocabularul fundamental al credinței creștine românești. Academicianul a evidențiat apoi organizarea ulterioară a Bisericii noastre după model bizantin și rolul pe care l-a dobândit slavona veche, devenită limbă de cult și de cancelarie bisericească, scrisă cu alfabet chirilic. A fost o incursiune într-un trecut care explică nu doar evoluția instituțiilor religioase, ci și felul în care s-au întâlnit și s-au împletit, de-a lungul veacurilor, moștenirea latină și influența bizantino-slavă în spațiul românesc. Un capitol aparte al prelegerii a fost consacrat unei probleme de mare actualitate: greșeala de a judeca oamenii trecutului și faptele lor prin prisma valorilor, mentalităților și realităților de astăzi.
Academicianul a argumentat că fiecare epocă trebuie înțeleasă în propriul ei context, iar oamenii trebuie judecați prin raportare la legile, morala și mentalitățile timpului în care au trăit. A privi trecutul cu o gândire anistorică înseamnă a ignora tocmai condițiile care au au evoluat personalitățile vremii. Această perspectivă nu înseamnă nicidecum justificarea greșelilor sau a atitudinilor condamnabile, ci o evaluare echilibrată a întregii lor contribuții. Înainte de a demola simbolic sau la propriu statuile unor personalități, ar trebui să ne întrebăm ce au făcut acestea pentru țară, ce au lăsat în cultură, în literatură și în patrimoniul spiritual al națiunii. Greșelile trebuie cunoscute și recunoscute, dar ele nu pot șterge automat tot ceea ce acești oameni au înfăptuit și au reprezentat pentru poporul român.
Într-o formulare care a atras atenția auditoriului, istoricul a vorbit și despre raportul dintre memorie și uitare, afirmând că istoria are uneori nevoie și de uitare, aceasta fiind, la rândul ei, înscrisă în legile omenești. A conchis apoi asupra menirii istoricului, care nu este aceea de a judeca oamenii și de a se substitui justiției, ci de a cerceta și de a constata, de a reconstitui faptele și de a le așeza în adevărul și contextul epocii lor.
În partea a doua a conferinței, răspunzând întrebărilor venite din public, academicianul Ioan-Aurel Pop a oferit o serie de clarificări istorice deosebit de interesante, multe dintre ele legate nemijlocit de trecutul provinciilor românești. A vorbit despre Maramureșul istoric și împrejurările în care o parte a acestui teritoriu a rămas în afara granițelor României stabilite după Marea Unire din 1918, despre întemeierea statului medieval moldovenesc, în anul 1359, sub Bogdan I, dar și despre originea și adoptarea denumirii de Bucovina de către autoritățile austriece, după ocuparea, în 1775, a Țării de Sus a Moldovei, în urma înțelegerii cu Imperiul Otoman.
Un alt subiect de interes l-a constituit rolul și contribuția Reginei Maria în susținerea cauzei românești în perioada negocierilor de pace de după Primul Război Mondial. Au fost evocate demersurile sale diplomatice și implicarea în recunoașterea internațională a drepturilor istorice ale României asupra provinciilor românești aflate anterior sub stăpânire străină, într-un moment decisiv pentru consolidarea Marii Uniri și afirmarea României Întregite.
Această întâlnire – o spun cu multă convingere – a lăsat în urmă o lecție de profundă responsabilitate față de trecutul nostru. Am înțeles, încă o dată, că istoria nu este o simplă înșiruire de date și evenimente, nici o povară pe care o purtăm din generație în generație, ci memoria vie a unui popor, temelia identității sale și reperul fără de care prezentul își pierde sensul. Pentru că un neam care nu-și cunoaște istoria riscă să-și uite rădăcinile, iar un popor care își uită rădăcinile își poate pierde, treptat, și conștiința propriei identități. Mai mult decât atât, lecția academicianului Ioan-Aurel Pop ne-a reamintit că avem datoria de a ne cunoaște trecutul, de a-l înțelege și de a-l transmite mai departe, cu adevăr și demnitate. Iar istoria trebuie să rămână nu doar în cărți și în arhive, ci și în conștiința fiecăruia dintre noi.